„La ora de Sport, copiii mă puneau să fac roata“

Foto: Petrică Tănase

Departe de imaginea copiilor fără copilărie din sport, Cătălina Ponor îşi aminteşte că mergea cu plăcere la şcoală şi că făcea demonstraţii de gimnastică la ora de Sport.

A intrat în gimnastică de la 4 ani şi îşi aminteşte şi acum că a trebuit să insiste pe lângă părinţi ca să o lase. I-a plăcut să meargă la şcoală, dar, din liceu, odată ce au început să apară performanţele, nu a mai putut ajunge la ore în fiecare zi. Ambiţioasă din fire, şi-a luat Bac-ul, a obţinut o licenţă în Educaţie Fizică şi se pregăteşte să ia şi masterul, în „Performanţă în sport”. Aceeaşi ambiţie a făcut-o să revină în activitatea competiţională după o pauză de patru ani, iar la Olimpiada de anul viitor, de la Londra, nu intenţionează să facă figuraţie, ci „o figură frumoasă”. La competiţiile internaţionale, camerele televiziunilor din toată lumea îi caută exerciţiile, atât pentru atributele sportive, cât şi pentru graţia şi frumuseţea naturale.

„Weekend Adevărul”: Sunteţi născută în 1987, ceea ce înseamnă că faceţi parte dintre primele generaţii care au început şcoala după căderea comunismului. Cum a fost?
Cătălina Ponor: Eram micuţă, nu ştiam eu prea multe despre şcoală. Ţin minte că eram de mână cu părinţii mei, puţin uimită de ceea de ce se întâmplă, îmi amintesc că erau foarte mulţi copii, mulţi profesori şi că eram puţin speriată de tot ceea ce se întâmpla în jurul meu. Nu ştiam dacă o să fiu primită bine, aveam un oarecare sentiment de nesiguranţă… Dar să ştiţi că nu am vărsat lacrimi, pentru că eu eram obişnuită să plec de lângă părinţi, de acasă.

Începuserăţi deja gimnastica?
Da, de fapt am început gimnastica încă de la vârsta de 4 ani. M-a dus bunica să văd o sală pe care o tot arătasem cu degetul şi n-am mai vrut să plec. Aşa că, la 7 ani, eram deja obişnuită să plec de acasă, să am colegi, să fac parte dintr-un grup. Şi, în general, nu sunt genul de persoană lacrimogenă.

Cum s-au îmbinat antrenamentele destul de dure şi de intense la gimnastică, antrenamente care trebuie să fi ocupat destul de mult timp, cu şcoala, cu lecţiile?
La început a fost destul de greu, mi-a luat un timp să mă obişnuiesc să fac şi şcoală, şi gimnastică. Dar cum mi‑a plăcut foarte mult în ambele locuri, chiar dacă se spune că şcoala nu prea ne place – nouă, sportivilor, în general -, am depus eforturi. Iar mie chiar mi-a plăcut şcoala, încă de la început. De-abia aşteptam să ajung în clasă şi să mă-ntâlnesc cu colegii, să mă joc cu ei, să râdem, să glumim, să facem câte o prostioară, lucruri pe care le face orice copil.

Erau impresionaţi colegii dumneavoastră de atunci de faptul că făceaţi antrenamente, că făceaţi sport de performanţă?
Da, erau foarte impresionaţi! Poate că sună puţin ciudat, dar toţi copiii abia aşteptau să vină ora de Sport ca să mă pună să fac câte o roată sau un flick, câte o săritură, să vadă şi ei lucrurile astea… Şi dintr-o dată auzeai: „Uau, cum faci figura aia? Vreau şi eu să învăţ! Vreau şi eu să fac roata, sfoara…”.

Şi reuşeau să înveţe?
Sigur e că încercau. De reuşit, nu prea reuşeau însă, cu toate că unii veneau şi-mi spuneau: „Uite, pot şi eu să fac asta!”. Performanţele lor nu erau prea grozave, dar să ştiţi că întotdeauna îi încurajam: „Bravo, bravo, e foarte bine!”, ca să mai încerce şi altă dată.

În perioada aceea, la antrenamente vă întâlneaţi cu stelele de atunci ale acestui sport?
M-am întâlnit de câteva ori, dar să ştiţi că asta nu se întâmpla prea des. Într-adevăr, uneori o mai prindeam în sală pe Simona Amânar, când lucra cu domnul Nicolae Forminte la club. Atunci eram foarte impresionată de tot ce făcea şi îmi doream foarte tare să reuşesc să fac şi eu exerciţiile acelea dificile şi să fiu şi eu un nume, aşa cum era ea atunci. În acelaşi timp, la şcoală, toţi profesorii ne încurajau să fim serioase în pregătire, erau alături de noi la competiţii. Nu era doar cazul meu, ci şi al celorlalte fete de la lotul naţional. Şi întotdeauna am beneficiat de înţelegere din partea lor, chiar dacă se întâmpla să mai lipsim de la ore sau să ajungem la şcoală în mijlocul unei ore, ne-au lăsat să intrăm, ne-au respectat eforturile… Cred că mulţi dintre aceşti dascăli îşi doreau şi ei ca elevii dumnealor să ajungă un nume şi să reuşească, să ajungă ceva în viaţă…

Ce materii vă plăceau cel mai mult?
Îmi plăcea Limba Română, cu Matematica în schimb nu am avut niciodată nicio treabă şi nici nu cred că o să-mi placă vreodată. Singura parte din Matematică pentru care am avut un pic de înclinaţie a fost Geometria. Eram interesată şi de Istorie, de Biologie… Sigur că orele mele preferate erau cele de Sport, dar apreciam şi Muzica, Desenul, ore la care ne distram, eram mai relaxaţi.

A fost vreun an de şcoală care să vă fi plăcut mai mult decât ceilalţi, în care să vă fi simţit mai bine?
Cred că toţi anii de şcoală au fost frumoşi. Atât cât am prins din anii de şcoală primară, de gimnaziu, mi s‑au părut nişte ani extraordinari, minunaţi, chiar dacă noi, ca sportive, ca gimnaste, nu am apucat să-i savurăm din plin. Liceul corespunde, în gimnastică, anilor în care încep să apară performanţele. Ore cât de cât normale am făcut până la sfârşitul şcolii generale, doar în acea perioadă. După aceea, nu a mai fost timp. Dar nu am abandonat! Am luat Bacalaureatul, am terminat şi facultatea, şi urmează să susţin dizertaţia pentru master…

Deci nu v-aţi gândit niciodată să renunţaţi!
Nu, nici nu s-a pus vreodată problema. În primul rând, nu aş fi acceptat eu să nu iau diploma de Bacalaureat sau licenţa. În plus, am avut întotdeauna profesori care au ştiut să mă înţeleagă şi cărora le mulţumesc mult! Întotdeauna m-au acceptat, chiar dacă nu reuşeam să am o prezenţă perfectă sau uneori nu puteam să ajung nici măcar la examene. Le mulţumesc că m-au sprijinit întotdeauna!

Presupun că aţi urmat cursurile Academiei Naţionale de Educaţie Fizică şi Sport. În ce v-aţi specializat?
În Performanţă. Am mers pe aceeaşi linie şi la master, cu baza Gimnastică, bineînţeles.

Aţi decis să reveniţi anul acesta în activitatea competiţională, după o pauză destul de lungă. O decizie extrem de curajoasă şi presupun că a fost şi dificil de luat. Cât timp v-a luat să reintraţi în formă?
O noapte… Serios, cred că m-am trezit peste noapte aşa, cu gândul de a mă reapuca. Eu sunt genul de persoană care nu stă pe gânduri atunci când ia o decizie. Şi, decât să regret că nu am mai încercat, atunci mi-am zis: „Mă duc, încerc şi vedem ce iese”. Şi am venit foarte, foarte hotărâtă să fac o treabă foarte bună şi să intru în lotul olimpic şi să pot să concurez la Mondiale, Olimpiadă şi-aşa mai departe.

V-aţi întors puţin dezamăgită de la Campionatul Mondial de la Tokyo. Rămâneţi ambiţioasă pentru Olimpiada de anul viitor, veţi merge acolo?
Eu sunt o persoană foarte puternică, în general, şi cred că pot trece peste orice problemă. De la Mondiale am venit nu dezamăgită, ci foarte, foarte dezamăgită pentru ce s-a întâmplat acolo. Cred că a fost un sentiment prin care a trecut toată echipa, toate fetele.. Suntem obişnuiţi, atât eu, cât şi antrenorii, Mariana Bitang şi Octavian Belu, să câştigăm competiţiile sau măcar să fim pe podium. Acum s-a întâmplat să fim la un pas, la o aruncătură de băţ de podium şi normal că ne-am simţit descurajaţi. Dar cum vă spuneam, sunt o persoană puternică şi -iată, m-am întors deja în sală, ca să îmi fac treaba în continuare.

Spuneaţi că în perioada respectivă, a Mondialelor, aţi stat de vorbă şi cu Nadia, care v-a încurajat, v-a sfătuit… V-a sfătuit şi să mergeţi mai departe cu pregătirile pentru Olimpiadă? Este un fel de ajutor moral pentru dumneavoastră?
Întotdeauna! Pentru mine Nadia este un suport psihic extraordinar! Încurajările din partea ei sunt întotdeauna bine-venite. Şi, cum ştiu că îmi dă sfaturi bune, le iau mereu în calcul. După Mondiale mi-a spus că întotdeauna în viaţă există şi eşecuri, că data viitoare o să fie mai bine, că… Vorba aceea: „un şut în fund, un pas înainte”. E-adevărat că atunci, pe moment, am avut tot felul de gânduri şi tot felul de idei, că poate n-are rost tot efortul… Nu ştiu, momentul acela m-a dezamăgit foarte tare. Dar Nadia, părinţii mei, prietenii mei apropiaţi au fost lângă mine, mi-au spus că întotdeauna în viaţă sunt şi momente mai dificile, ca să poţi după aceea să urci din ce în ce mai sus!

Dacă n-ar fi fost să faceţi sport, ce v-ar fi plăcut să faceţi?
Probabil să cânt la pian… (zâmbeşte) Da, mie îmi place să cânt la pian, chiar dacă nu ştiu să cânt prea bine. Am încercat să învăţ, singură în mare parte, dar nu am timp suficient. Am urmărit nişte cursuri pe internet, dar din păcate nu am destul timp. Îmi place pianul foarte mult şi cred că în general îmi plac instrumentele acestea clasice: pianul, vioara… La vioară n-am încercat totuşi niciodată să cânt. Poate în viitor îmi voi lua un profesor să învăţ, asta numai ca „să‑mi fac damblaua”…

Echipa „Adevărul“ a întâlnit-o pe Cătălina Ponor la baza olimpică de la Izvorani

Gimnastica este un sport foarte dur pentru copii, pentru că îi desparte de părinţi, sunt antrenamente intense, necesită o disciplină de fier… Ce îi sfătuiţi pe părinţii care ar dori să-i ducă pe cei mici către acest sport?
Sigur că da, sportul e foarte important pentru cei mici! Eu îi îndrum pe toţi părinţii să încerce să-i ducă pe copii la un sport! Nu e neapărat să fie gimnastică, deşi avem foarte mare nevoie de copii care să vină din urmă, în acest moment nu mai sunt… Eu îi sfătuiesc pe părinţi, în general, să-i ducă pe cei mici la sport, să facă mişcare, nu este o soluţie să stea toată ziua cu ochii în calculator sau în televizor. Mişcarea îi ajută pe copii să fie sănătoşi de mici, să‑şi facă imunitatea, chiar dacă e vorba până la urmă doar de alergat pe stradă… La gimnastică, e-adevărat, nu mai sunt fete, dar şi băieţii lipsesc, poate tocmai din cauza faptului că într-adevăr e un sport foarte greu, care cere disciplină şi sacrificii… Dar sunt copii care asta îşi doresc şi vin aici cu propriul meu exemplu: părinţii mei au avut un mare scandal cu mine, ei nu voiau să mă lase exact din cauza acestor greutăţi, or eu îmi doream foarte mult să fac gimnastică… Copiii trebuie lăsaţi să încerce să-şi împlinească visele, doar dacă încearcă un anumit sport pot vedea dacă sunt făcuţi pentru el sau nu.

Ştiţi foarte bine că Sportul este o materie destul de facultativă în şcoala românească. Ce aţi transmite Ministerului Educaţiei din acest punct de vedere?
Sper ca sportul să nu dispară din şcoli, ar fi o prostie! Copiii au nevoie să alerge, să facă mişcare. Avem probleme tot mai mari cu numărul copiilor obezi tocmai pentru că nu se mai face mişcare! Ei stau în schimb în faţa calculatorului, mănâncă cine ştie ce de la fast-food…

Ce sporturi vă mai plac în afară de gimnastică?
Tenisul îmi place, handbalul este de asemenea pe gustul meu… Probabil că dacă nu aş fi făcut sport de performanţă, mi-aş fi dorit să fac câte puţin din fiecare sport. Dansurile moderne îmi plac foarte mult, chiar şi gimnastica ritmică… deci probabil că aş fi încercat mai multe sporturi, câte un pic din fiecare, cum spuneam mai devreme. Aşa voi face probabil, când va veni timpul, cu proprii mei copii. Interviul a fost intermediat de „Gerovital”.

Urmăriți interviul VIDEO aici.

Sursa: Adevarul.ro

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: