O viaţă întreagă de antrenamente draconice pentru un singur moment

În tribune o mare de oameni o priveşte cu admiraţie şi recunoştinţă. Sufletele tuturor vibrează la unison, la fiecare pas al exerciţiului, cu fiecare secundă care trece. Concentrarea e maximă. În jur dispar tribunele, oamenii, dispar reflectoarele, fundalul se estompează. Ea ştie că e momentul în care cele câteva minute care urmează hotărăsc răsplata pentru o viaţă întreagă de muncă, de antrenamente draconice. Trei, doi, unu…Publicul e în picioare. Încet, decorul începe să se coloreze, ea începe să audă bucuria din tribune, chipurile celor din jur îi spun că a învins. În ochii ei înoată primele lacrimi de bucurie. Se înmulţesc cu fiecare pas spre podium. Acolo, pe prima treaptă, când bliţurile sclipesc în jur, un sentiment îi inundă toate celulele corpului odată cu sunetul imnului României care înconjoară arena. E sentimentul care nu se compară nu nimic altceva din ceea ce a trăit, e fericirea pentru care a sacrificat tot.
Prin asta au trecut pe rând Cătălina Ponor, Sandra Izbaşa şi Nicoleta Grasu. Trei sportive care se pregătesc minuţios  pentru Jocurile Olimpice din această vară de la Londra. Le-am vizitat pe fiecare pentru o lecţie de performanţă, să aflăm valoarea sacrificiului şi cum arată o zi din viaţa unui sportiv care se pregăteşte să fie cel mai bun din lume.[…]

La baza sportivă de la Izvorani , Cătălina Ponor şi Sandra Izbaşa au terminat antrenamentul de dimineaţă. Trei ore dimineaţa, trei seara, apoi program de recuperare. Aşa sunt toate zilele, împărţite în ore de antrenament, flic-flacuri, sărituri, somn şi recuperare. Singura care nu seamănă cu celelalte este duminica, când fetele au o zi liberă cu care nu prea ştiu ce să facă. […]

Când urcă scările pentru un exerciţiu, Cătălina păşeşte mereu cu dreptul. Nu începe nici un concurs fără să spună întâi, în gând, “Doamne-ajută!”. La 24 de ani, a trăit cât alţii în 50. În gimnastică, la 18 ani eşti considerat bătrân. După o retragere de patru ani, a revenit în activitate spectaculos, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Nu a oprit-o nici inima ei uneori neascultătoare. Doar câteva luni de antrenament susţinut au făcut-o vedeta Campionatelor Mondiale care au avut loc în noiembrie la Tokyo. “Nu este în viaţă un moment care să te emoţioneze mai mult ca atunci când eşti pe podium, îţi cântă imnul şi plânge toată lumea în acelaşi timp cu tine. Toate sacrificiile sunt răsplătite în momentul acela”. Pentru asta Cătălina s-a întors şi e hotărâtă să rămână: “Pe mine nu mă opreşte nimic să merg înainte!”.
Triplă campionă olimpică în 2004 la Atena, când a câştigat aur cu echipa, la bârnă şi la sol, Cătălina Ponor vrea să arate lumii că nu este o gimnastă trecută. “M-am întors din ambiţia de a a demonstra că după atâta timp de pauză, atunci când îţi doreşti să faci ceva, poţi. Sunt bucuroasă că pot să arăt că nu pauza este cea care te poate da la o parte. Când m-am retras mulţi au spus că oricum nu mai pot să fac nimic, mă vedeau o gimnastă care nu mai are nimic de spus şi asta m-a durut. Mi-a fost dor de atmosfera de concurs, de antrenamente de aplauze, de susţinerea publicului”.
După doar câteva luni de la începerea pregătirii, Cătălina a avut probleme cu sănătatea şi a fost supusă unei intervenţii minore la cord. A doua zi era însă din nou la antrenamente. “Se vor rezolva şi problemele de sănătate, totul o să vină de la sine atât timp cât am grijă de mine şi ascult de ceea ce îmi spun doctorii. Inima mea o mai ia la goană când are ea chef, dar îşi revine. Nu am avut restricţii din partea medicilor, mi-au recomandat doar 24 de ore de repaus total. Am intrat apoi în sală, mi-am făcut treaba, n-am avut nici o problemă”, povesteşte Cătălina.
Pentru că nu a putut să stea departe de competiţii, Cătălina a renunţat la un salariu frumos de antrenor în SUA, la o rentă viageră care îi asigura viaţa de zi cu zi şi s-a întors în gimnastică pentru a primi o sumă infimă. Pe lângă antrenoriat a încercat de-a lungul timpului şi alte domenii, a fost pentru scurt timp director de imagine al unei fundaţii, chiar şi imaginea unei firme de construcţii: “Nu-s de mine, am încercat, dar nu au nici în clin, nici în mânecă cu ceea ce am  făcut eu toată viaţa. M-am dus de colo-colo să văd dacă se poate face şi altceva în afară de gimnastică”, mărturiseşte Cătălina. Singura care i-a adus bucurii a fost însă experienţa de antrenor pe care vrea să o repete atunci când va termina cu gimnastica:  “Îmi place să ajut copiii să se regăsească, chiar dacă este un sport greu, cu multe restricţii şi plin de sacrificii, este unul frumos, elegant, prin care poţi să exprimi nişte lucruri”. Cătălina nu s-a întors să ia medalii. A demonstrat până acum că poate şi a luat destule. A venit însă să le arate tuturor că poţi face orice dacă acel lucru vine din suflet.
Visul oricărui sportiv este să ajungă la Olimpiadă şi să se întoarcă acasă cu o medalie. De peste 85 de ani, de când România participă la Jocurile Olimpice, sportivii noştri s-au întors acasă cu aproximativ 300 de medalii, cele mai multe fiind colecţionate de echipele de gimnastică.
Pentru Nicoleta, Cătălina şi Sandra, trei sportive între mulţi alţi campioni ai României, intonarea imnului merită orice sacrificiu. Iar ele merită admiraţie, dragoste, respect şi merită date exemplu unei generaţii care pare a concura la titlul de “campion de club de fiţe”.

Sursa: Jurnalul.ro

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: